În Romania in ultimii ani se întâmplă un fenomen îngrijorător.

La mare parte din cazurile de copii cu vârste cuprinse între 2-3 ani, diagnosticaţi de medicii neuropsihiatrii cu întârziere în dezvoltarea psiho motrica, întârziere în apariţia şi dezvoltarea limbajului, tulburare de opoziţie şi/sau comportament, şi mai grav de ADHD sau chiar de autism,  majoritatea specialiştilor din domeniu (neurologi, medici psihiatri, medici de familie, psihologi, etc) asociază ca şi factor agravant sau declanşator al acestor tulburări, vizionarea excesivă a programelor TV sau a altor forme de realitate virtuală (mobil, tabletă, calculator, etc.)

Este vorba în special de cazurile în care vizionarea TV reprezintă în medie peste 4-5 ore/zi, şi în unele situaţii chiar peste 10 ore/zi, la copiii cu vârsta cuprinsă intre 0-3 ani. Dacă aparent 5 ore pe zi de vizionare ar trebui “să nu fie” un fapt îngrijorător, în cazul copiilor şi mai ales al copiilor mici de 0-3 ani, consumul TV este foarte dăunător, ajungându-se în marea majoritate a cazurilor în care cei mici au fost lăsaţi în medie peste 5 ore/zi în faţa mediilor virtuale, la diagnostice de întârziere în dezvoltarea psiho motrica, întârziere în apariţia şi dezvoltarea limbajului, tulburare de opoziţie şi/sau comportament, şi mai grav de ADHD sau chiar de autism.

Personal, sunt coordonatorul unui centru pentru copii cu autism, lucrez cu copii cu TSA din anul 2005 şi coordonez echipe de intervenţie terapeutică la domiciliu din anul 2007. În toată această perioadă am întocmit program de intervenţie şi am urmărit direct, evoluţia la peste 1000 de copii cu autism.

Începând cu anul 2007 am observat o dinamică foarte diferită a ritmului de recuperare la cativa copii cu TSA cu care lucram şi care aveau deja diagnostic şi de la medicul neuropsihiatru de autism. Mai precis aceştia prezentau îmbunătăţiri spectaculoase (faţă de cazurile anterioare) odată cu începerea programului de recuperare, pe toate ariile de dezvoltare.

Dacă iniţial au fost doar câteva cazuri răzleţe, începând cu anul 2010 acestea au început să se înmulţească vertiginos.

Iniţial am crezut că datorită experienţei mele acumulate în elaborarea şi implementarea programelor de intervenţie psiho-comportamentală, au această evoluţie. Chiar în aceea perioadă am lucrat la o metaanaliza, având ca scop identificarea potenţialelor cauze ale TSA, concretizată în lucrarea „Efectele civilizaţiei moderne şi ale mediului inconjurator – cauze ale autismului şi ale tulburărilor comorbide”, pe care am prezentat-o în Conferinţă Naţională „Omul din spatele autismului”, 1-3 octombrie 2011 Focşani” şi Conferinţa “Autism, speranţe şi rezultat”, 14-15 octombrie 2011 Bucureşti. Unul din punctele dezbătute în această analiză era şi influenţa Tv-ului asupra dezvoltării copilului.

Analizând mai amănunţit anamnezele am identificat un punct comun al acestor copii care se recuperau mult mai rapid. Este vorba despre un consum, in medie, de peste 4-5 ore/zi de mediu virtual (TV, tabletă, telefon, etc) în perioada 0-3 ani. Un alt fapt interesant, este că majoritatea acestor copii, la finalizarea procesului terapeutic, prezentau doar mici elemente disfuncţionale, putând fi integraţi în învăţământul de masă, funcţional, şi fără a avea nevoie de ajutor de specialitate. Un alt aspect important, a fost să observ evoluţia copiilor ai căror părinţi au eliminat sau nu mediul virtual, au început sau nu procesul terapeutic de specialitate, fiecare caz cu dinamica şi specificul lui. Am avut chiar câteva cazuri, în care copii care au început terapia între 1,5 – 2 ani, iar în 3-4 luni de terapie au „devenit”, copii tipici, dar numai dacă părinţii au ascultat toate recomandările specialiştilor. Dar şi cazuri de copii ai căror părinţi nu au început terapia şi care au prezentat doar mici îmbunătăţiri şi doar dacă au eliminat consumul de mediu virtual. Deasemenea am avut chiar şi multe cazuri în care am discutat iniţial cu părinţii telefonic, am identificat cauza (consumul TV), le-am spus să elimine acest factor, şi peste 2-3 săptămâni când am ajuns la evaluare, la mulţi itemi părinţii îmi spuneau „Acum 2-3 săptămâni, copilul meu nu făcea lucrul acesta”.

 Eu personal în ultimii 5 ani de zile aproape că nu am mai avut copii nou diagnosticaţi, care să nu prezinte în anamneză acest element (consum excesiv de mediu virtual în primii 2 ani de viaţă). Fenomenul ar fi uşor de verificat printr-un chestionar care ar putea fi aplicat în clinicile de psihiatrie infantilă.

Având în vedere experienţa acumulată în recuperarea copiilor cu autism, există diferenţe majore între copiii cu autism „clasic” şi copiii autizati prin vizionarea mediului virtual (cu toate că aparent toate evaluările şi testele psihologice iniţiale confirmă acelaşi diagnostic în ambele cazuri). Acest lucru se evidenţiază în cadrul procesului de recuperare.

În cazul autismului clasic, dacă procesul terapeutic începe precoce (la 2-3 ani), recuperarea se realizează în timp – aproximativ 2-4 ani sau chiar toată viaţa, cu program de terapie individuală de minim 6-8 ore/zi şi procent de integrare în învăţământul de masă puţin peste 50%. În multe cazuri, cu toate aceste intervenţii intensive, copii vor mai prezenta anumite sechele pentru toată viaţa.

În cazul copiilor autizati de privitul excesiv la mediul virtual, recuperarea se realizează în aprox. 6-18 luni, cu program de terapie individuală de minim 2-4 ore/zi şi cu procent de integrare în învăţământul de masă foarte mare.

Asta deoarece, în cazul copiilor cu autism “clasic” afectarea neurologică este gravă şi presupune o distrugere ireversibilă a anumitor zone ale sistemului neurologic, mai precis distrugerea legăturilor dintre neuroni (sinapse, axoni, dentrite). Majoritatea cazurilor sunt datorate intoxicaţiilor cu metale grele (mercur, aluminiu, plumb), de infecţi la nivelul creierului (meningita, encefalită), diverse probleme metabolice(fenilcetonurie), intoleranta la anumite produse(celiachie), combinate si cu diverse deficienţe genetice, neurologice, imunitare.

În cazul copiilor autizati de privitul excesiv la mediul virtual este vorba de o nedezvoltare corespunzătoare a sistemului neurologic, datorită lipsei de stimulare psiho motrică, senzorială, afectivă si psihosocială. Deci în acest caz nu este vorba de o distrugere a legăturilor neurologice, ci de inexistenţa lor sau de o reformatare a acestor legături, datorită unei stimulări necorespunzătoare. În majoritatea timpului, copilul primeşte doar anumite senzaţii (vizuale sau/şi auditive) provenite dintr-un mediu virtual, neexistând posibilitatea să coreleze aceste senzaţii vizuale şi auditive cu celelalte tipuri de senzaţii; vestibulare, tactile, de miros, de gust, neputând astfel să se dezvolte corespunzător. La un astfel de copil, dacă nu se intervine precoce (înainte de 2-3 ani), problemele acestea se vor accentua din ce în ce mai mult, se crează rupturi între senzaţii şi percepţii, accentuându-se comportamentele din spectrul autist, recuperarea realizându-se astfel din ce în ce mai greu, şi cu costuri mai mari.